Aproape de inima geografică a continentului, pe malul drept al Tisei, îşi scrie istoria din vechime o salbă de sate româneşti. Despre ele şi despre oamenii de aici prea puţin se scrie. Unii colegi din presă mi-au spus că nici nu ştiau că în regiunea Transcarpatică a Ucrainei sunt o mulţime de sate româneşti. Alţii, după ce le-am spus şi i-am îndemnat să meargă acolo, au invocat diverse motive, ba că e prea departe, ba că e obositor. Ajung pentru a treia oară în Maramureşul istoric, în satele urmaşilor demni ai dacilor liberi. Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Slatina, Biserica Albă, Strâmtura, Topcino, Bouţu Mare, Bouţu Mic, Podişor, Cărbuneşti, Plăiuţ – aici trăiesc de sute de ani cei care au stat la temelia neamului românesc, de aici a pornit limba română, datina strămoşească etc. Astăzi vă spun despre una dintre cele mai mari localități românești – Apșa de Jos. E un reportaj realizat cu suportul domnului Ion Botoș, președintele Asociației DACIA, o organizație pe care o diriguiește de mai bine de 15 ani și care ține flacăra românismului mereu aprinsă. Vă propun să ascultați o secvență despre dragii mei moroșeni, despre cei mai tari români (cel puțin asta cred eu), plasată pe post la Radio Moldova Actualități în cadrul Emisiunii MATINAL NAȚIONAL

ÎN MARAMUREȘUL ISTORIC, PE CALEA UNDELOR  (Reportaj marca RADIO MOLDOVA ACTUALITĂȚI)

Oamenii locului ştiu bine istoria. Stând de vorbă câteva minute, lesne îţi dai seama cât ţin de mult la limbă, tradiţie şi neam. Chiar dacă li s-a impus pe timpurile sovieticilor glotonimul de limbă moldovenească, oricum ei dintotdeauna au crezut că vorbesc româneşte şi sunt români. Doar în actele oficiale numele localităţilor româneşti din dreapta Tisei au fost schimonosite, în schimb localnicii le-au spus aşa cum ştiau din moşi-strămoşi.

Aici, în dreapta Tisei sunt cele mai vechi aşezări româneşti, populate cu demnitate de urmaşii adevăraţi ai dacilor liberi, urmaşi ai lui Bogdan şi Dragoş. Şi astăzi dacă stai la sfat cu moroşenii poţi observa graiul lor parcă luat din cronici. Limba românească veche şi înţeleaptă, vorba lui Eminescu, a fost pe parcursul anilor liantul de păstrare a identităţii româneşti. Nu este întâmplător că de acolo de unde porneşte inima limbii noastre, din Maramureşul istoric, de la Peri, rebotezată de ucraineni Gruşevo, acolo unde s-a aflat Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail”, au fost tipărite primele traduceri ale cărţilor sfinte în româneşte.

Într-un document scris în limba română şi publicat de Iona Mihalyi de Apşa în „Diplome maramureşene din sec. XIV şi XV” este menţionat că localitatea Apşa de Jos este atestată documentar la 25 noiembrie 1387, când regele Sigismund recunoaşte şi pune în stăpânire pe Ioan Românul, fiul lui Dragomir şi nepotul lui Balc şi Drag în moşia acestei localităţi. Mai bine de cinci veacuri Apşa de Jos a purtat acest nume, dar după 1946 localitatea este rebotezată de sovietici Dibrova. Şi chiar dacă din anul 2000 s-a solicitat revenirea la toponimul vechi, iar după aceea a fost organizat şi un referendum, abia în 2004 autorităţile au permis ca Dibrova să se numească Apşa de Jos.

Acum câţiva ani, doctorul Ion M. Botoş, preşedintele Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia „Dacia”, hotărăşte să deschidă în propria-i casă Muzeul de Istorie şi Etnografie „Dacia Liberă”. Fiind un perspicace susţinător şi promotor al valorilor româneşti din zonă, a adunat cele mai interesante vestigii ale trecutului. Astfel în muzeu sunt cărţi, ziare, reviste cu şi despre românii din Transcarpatia şi Maramureşul istoric. De asemenea, aici este o colecţie impunătoare de numismatică, precum şi una de ceramică tradiţională. Ion Botoş a ales cu migală toate vestigiile, astfel muzeul reprezintă un adevărat centru de cultură şi spiritualitate. Chiar dacă este unul privat, oricine este binevenit să aducă lucruri ce fac parte din patrimoniul moroşenilor, susţine Ion Botoş.

Apşa de Jos e o localitate deosebită în care oamenii au apărat şi-n vremuri de grele încercări bisericile neamului. În mijlocul localităţii sunt două coline şi pe ambele se află câte o biserică de lemn. Prima a fost ridicată la 1561 şi are hramul „Sfântul Nicolae”, iar a doua la 1776 şi are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Biserica veche de lemn este catolică, însă iniţial a fost ortodoxă. După anul 1990, moroşenii, mână de la mână, mai ridică o biserică, de data aceasta una de piatră, şi pentru a păstra suflul istoriei au pus o poartă de lemn maramureşeană. Şi pentru că în ziua în care subsemnatul a fost la Apşa de Jos era duminică, în ambele lăcaşuri sfinte erau creştini. Am aflat că de sărbători şi-n zilele de duminică oamenii locului se salută cu: „Lăudăm pe Iisus!”.

Pe timpuri aici erau căsuţe de lemn maramureşene, astăzi sunt o mulţime de palate, care mai de care mai mari. Mai toate au de la 20 de camere în sus, iar cel mai mare peste 50 de odăi. Cel mai interesant este că apşenii nu-şi vând casele, ci le dăruiesc. Oriunde ar pleca, cei de la Apşa de Jos revin la vatră. Ei nu vând pe nimic în lume casa, tradiţia şi neamul. E o lecţie pe care trebuie să o învăţăm toţi cei care vorbim şi simțim româneşte. La drum în România Mică în Maramureșul istoric, mintenaş totul va fi bine! 

Traseul urmat de mine poate fi văzut AICI.

Categorii:ALTFEL DE CĂLĂTORII

Etichete:biserici de lemn, Bogdan, Dragos, Dragos Voda, istorie, Maramures, romani, Tisa, TRADIȚII