Pornesc în Maramureş, partea de românime unde se ţine cu sfinţenie la credinţa neamului, acolo unde bisericile, mănăstirile sunt adevărate porţi spre cer, iar tradiţia e pusă la loc de cinste. Acesta e tărâmul care încântă mereu – cu impunătoarele porţi de lemn, cu Cimitirul Vesel de la Săpânţă, cu oameni dintr-o bucată, care şi-n era modernizării excesive poartă costum popular. Pentru  Maramureş e nevoie de o mulţime de superlative. Fiecare, însă, îl alege pe cel mai potrivit, pe cel care-i vine pe unda sufletului.

La hotarul dintre Moldova şi Maramureş

Primul popas l-am făcut la Pasul Prislop. Aici, am fost uluit de imaginile văzute, contrastele interesante. Am intrat şi la Mănăstirea „Sfânta Treime”.

De fapt, Pasul Prislop este situat la altitudinea de peste 1400 de metri. Aici e, într-un fel, hotarul dintre Moldova şi Maramureş şi e cea mai înaltă trecătoare din România, cu o lungime de 50 de kilometri. Iarnă aici ajung doar temerarii, mai ales atunci când drumul e înzăpezit. În timpul verii, oricine-şi doreşte poate să-şi scalde ochii în priveliştile deosebite. Mai mult, aici, la Pasul Prislop, mai bine de patru decenii se desfăşoară Festivalul „Hora de la Prislop”. Evenimentul e organizat în duminica de după Sfânta Maria. La „Hora de la Prislop” îşi demonstrează măiestria bucovinenii, maramureşenii şi ardelenii.

Călătoria continuă spre Borşa, o localitate „bătrână”, cum zic oamenii locului, or este atestată documentar la 1353. Deşi sunt o mulţime de lucruri de văzut, merg să admir Cascada Cailor. De altfel, e foarte uşor de ajuns, fie pe jos, fie cu telescaunul. Zgomotul ei se aude din depărtare.

Cascada Cailor

Cascada Cailor este una din cele mai imense, dar şi mai frumoase din România. De pe versantul abrupt al Rezervaţiei Piatra Rea cade apa rezultată din topirea zăpezii şi din ploi. E un spectacol al apei şi pietrei, e o simfonie a naturii, pe care să o tot asculţi în tihnă.

De fapt, mulţi cred că s-au întrebat de ce această Cascadă e numită a cailor? Legenda spune că pe Muntele Piatra Rea erau păşuni imense, iar localnicii îşi ţineau hergheliile din primăvară până în toamnă. Locul, însă, nu era chiar atât de liniştit, mai ales din cauza urşilor, care urmăreau să-şi găsească uşor prada. Aceştia încercau să încolţească caii deasupra prăpăstiilor. Ultimii se aruncau în hău, iar urşii se alegeau cu o pradă uşoară. Se spune că într-o noapte întunecoasă, cu furtună, un urs a venit să-şi aleagă o pradă. Speriaţi de fulgere şi de atacul neaşteptat al ursului, animalele au luat-o la goana, direct spre prăpastie. Unii cai au scăpat, dar vreo 15 au căzut în hău. De aici a şi pornit numele de Cascada cailor.

După ce am admirat Muntele Cailor şi Izvorul Cailor îmi îndrept paşii spre telescaun. De sus se văd căsuţele maramureşenilor, parcă ar fi salbe de mărgele, răsfirate.

Am mai trecut pe la baştina lui Bogdan Vodă, primul domnitor al Moldovei. Apoi, am ajuns la Mănăstirea Bârsana, aici am şi dormit şi am asistat la Sfânta Liturghie.

Un colac pe fiecare poartă

Maramureşul nu te lasă rece. Uneori rămâi impresionat, alteori şocat. Am observat că aici nu doar tradiţiile sunt conservate bine, dar şi munca pământului e ca pe timpuri. Oare timpul s-a oprit în Maramureş, oare oamenii iubesc prea mult pământul şi nu vor să-l „obosească” folosind tehnică sofisticată!? În unul din satele de pe Valea Izei, un ţăran stă la coarnele plugului de lemn. Astfel, de imagini, am văzut doar prin cărţi şi fotografii. Am discutat cu maramureşenii care au zis că nu li-e ruşine că nu sunt în pas cu moda. Ei sunt convinşi că pământul lucrat cu plugul de lemn dă roade mai bune, care sunt şi ecologic pure.

Pe lângă faptul că sunt oamenii ai gliei, maramureşenii s-au înfrăţit cu pădurea, cu codrul. Aici, totul e din lemn – biserici, cruci, troiţe, porţi, mobilă, veselă…

Porţile maramureşene sunt cunoscute în întreaga lume. Imense, cu diferite simboluri, acestea sunt adevărate opere de artă. Totul e bine calculat, orice element are o explicaţie. Pe orice poartă maramureşeană e de nelipsit colacul (desigur sculptat), care se spune că aduce belşug în casă. Un alt simbol e funia răsucită, care înseamnă întreaga viaţă a omului, cu bine şi cu rău. Pe unele porţi apare şi pomul vieţii, simbol al vieţii fără sfârşit şi al verticalităţii, pe altele mai sunt dăltuite dintele de lup, soarele, flori. E curios să vezi şi porţi care au sculptate versuri populare.

Cele mai falnice porţi de lemn din Maramureş se află în satele de pe râurile Mara, Cosău şi Iza.

Şi dacă bărbaţii fac cele mai frumoase porţi din lume, atunci femeile au grijă de casă – să fie mai ceva ca la un muzeu. Găzdoaia (gazda) trebuie să primească cum se cuvine oaspeţii – casa curată şi masa înşirată. De altfel, maramureşenii sunt foarte primitori şi deschişi la vorbă. Te pun la masă la locul cel mai de cinste, îţi dau horincă şi bucate tare gustoase. În una din zile, o gospodină mi-a pus într-o farfurie „tocană” (un fel de mămăligă moroşenească). E cu totul altfel decât mămăligă ştiută de noi, basarabenii. Maramureşenii o fac cu lapte, brânză de oaie, smântână şi jumări. Tot în Maramureş, o mătuşică mi-a dat de pomană, căci era zi de sâmbătă, o plăcintă creaţă şi o bucată de cozonac cu nucă.

Mariuca poartă zgardă

Oamenii locului ştiu legende, ştiu să vorbească ca nimeni alţii despre tradiţii, despre obiceiuri, despre portul lor. Maramureşul, de altfel e partea de românime în care lumea mai umblă în costume populare. Mariuca, o moroşeancă frumoasă, care vinde costume populare, mi-a vorbit cu pasiune despre portul de Maramureş. Am aflat că femeile tinere poartă pe cap pânzătură (basma) cu flori, iar cele mai în vârstă – neagră. La fel, acestea îmbracă – cămeşă (cămaşă), poale pe care se îmbracă două zadii, cu dungi orizontale, de două culori, dintre care , neapărat negrul (un fel de fuste), în faţă şi în spate, un pieptar din pănură ori un lecric (jachetă), gubă (un fel de suman).

La Bârsana, spre exemplu, am văzut foarte multe femei cu zadii cu roşu şi negru. Mi s-a spus că astfel, pot înţelege că doamnele sunt din sate de pe Valea Izei. În satele de pe Valea Marei femeile poartă zadii cu dungi galbene sau verzi, iar cele de Valea Vişeului – cu portocaliu. În grai moldovenesc sună amuzant să spui că o femeie e frumoasă dacă are zgardă. Ei bine, în Maramureş, zgarda este un accesoriu foarte important şi nu e altceva decât o salbă.

Maramureşenii îmbracă cămeşe albe, scurte, cu mâneci lungi. Vara, aceştia, poartă gatii (pantaloni albi, foarte largi). Iarna bărbaţii îşi pun chimir,se îmbracă în cioareci (pantaloni strânşi pe picior) din lână albă, lecric (jachetă) şi gubă. Nelipsit în garderoba maramureşeanului este clopul (pălărie tradiţională). La fel, cei din Maramureş, atât femeile, cât şi bărbaţii încalţă opinci.

Mare bucurie când băieţii sau coconii, cum li se spune pe aici, iau clopul, cămaşa, gatii şi încing cu chisăul, un fel de brâu, iar pe umăr îşi pun o străiţă (traistă), iar iarna mai îmbracă şi lecric, adică un fel de cojocel. Fetele sau coconiţele poartă şirincă, adică basma, cămăşi cu trăsură, adică cu un fel de floricele cusute cu acul, zadie în dungi (catrinţă) şi ştinci ( ştrampi) de lână.

Maramureşul, cu certitudine, e raiul turiştilor, pelerinilor, fotografilor, cameramanilor, folcloriştilor… Maramureşul e al tuturor, or porţile-i sunt deschise. Oamenii de aici horesc (cântă) de minune. La petrecerile moroşenilor se cântă la zongură (chitară) şi ceteră (vioară).

Apropo, în Maramureş cântecele se numesc hori, iar a cânta înseamnă a boci.

Călătoria în Maramureş a continuat…

Categorii:LA MUNTE, Spiritualitate, TRADIȚII

Etichete:Barsana, Bogdan Voda, Borsa, Cascada Cailor, Cosau, Iza, Mara, Maramures, munti, porti de lemn, Prislop, TRADIȚII, turism