Pornesc spre partea de ţară darnică în comori spirituale care mai de care. De data aceasta drumul subsemnatului duce spre alte perle din Ţata de Sus. Primul popas e la Mănăstirea Humor.
La fel ca celelalte surate bucovinene, cu fresce exterioare (Sucevița, Voroneț, Arbore și Moldovița), și Mănăstirea Humor este căutată pentru frumusețea fără egal, pentru faptul că ține mereu aprinsă candela credinței, pentru că face parte din Patrimoniul UNESCO. Această perlă impresionantă se află într-ul sat cu un toponim sugestiv – Mănăstirea Humor, iar strada pe care e situată are numele ctitorului – Toader Bubuiog.
Tradiția își face loc pe mica stradelă ce duce spre vechiul sfânt locaș. Până la porțile mănăstirii pot fi admirate, dar și cumpărate covoare, carpete, ii, catrințe, ouă încondeiate etc. Înainte de a ajunge la Mănăstirea Humor se află o impresionantă biserică – biserica satului. Am trecut pe la ea în zi de duminică. Era arhiplină, iar mai toți creștinii îmbrăcați în port popular, după tradiția locului. Și așa e duminică de duminică, și așa e de sărbători. Așa-i stă bine unui om dacă ține la moși și strămoși, îmi spune o bătrânică. Treceți pe la mănăstire, mă îndeamnă părintește.
Am intrat pe poarta de lemn a mănăstirii. Chiar dacă nu e unul impunător, sfântul locaş are o profundă încărcătură istorică, artistic şi spirituală. Pisania spune că actuala biserică a Mănăstirii Humor a fost zidită la 1530 “cu cheltuiala şi osteneala logofătului Teodor Bubuiog şi a soţiei sale Anastasia”. De altfel, ctitorul sfântului locaș era frate după mamă cu domnitorul Petru Rareș.
Sunt destule dovezi care arată că aici a existat o vatră monastică mult mai devreme. Încă pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun a fost biserică, ruinele căreia mai pot fi văzute și astăzi, chiar în vecinătatea actualului sfânt locaș.
Ajuns în curtea Mănăstirii, privind fresca exterioară, am impresia că am deschis un album de artă. O pictură frumoasă și unică, mesaje sfinte într-o magie de culori. Însă, după accentua istoricul Vasile Drăguţ „…îşi spune cuvântul o sărbătorească orchestraţie de culori calde, pe suportul cărora roşul se detaşează cu strălucire”.
Se spune că pictura exterioară (făcută la 1535, pe timpul domniei lui Petru Rareș) este una dintre cele mai vechi fresce în aer liber din Bucovina.
Impresionante sunt și picturile interioare cu chipuri de sfinți și diverse teme din Biblie. Mănăstirea Humor este interesantă și din punct de vedere arhitectural. Este primul sfânt locaș ce are pridvorul deschis și o tainiță (în timpurile grele aici erau păstrare lucrurile de preț).
La Mănăstirea Humor este și un turn de apărare. Acesta a fost înălțat la 1641, la porunca domnitorului Vasile Lupu.
Călătoria spirituală prin Ţara de Sus de fiecare dată e emoţionantă, mai ales că e vorba de sfinte locaşuri care „cheamă” orice iubitor de neam şi pământ străbun. Locaşul sfânt despre care am să vă spun este o continuitate a ceea ce a fost în apropiere de Bogdănești, județul Suceava, acum mai bine de șase secole. Mănăstirea de astăzi amintește de ctitoria de odinioară a domnitorului Bogdan Vodă, întemeietorul Țării Moldovei. Cu șase secole jumătate în urmă în arealul spiritual apare schitul Bogdănești sau Bogoslovul, care era folosit drept biserică domnească.
Preotul Gheorghe Loghinoia spune că era în anul 1363 când Bogdan Voievod hotărăște să ridice un sfânt locaș de lemn. Acesta a rezistat aproape un secol jumătate, apoi, la 1510, e ștearsă de pe fața pământului de tătari. În scurt timp reușește să reînvie, datorită lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan cel Mare. Însă, nu pentru mult timp, doar pentru trei decenii. Or, la 1542, domnitorul Petru Rareș va strămuta vechiul sfânt locaș și va întemeia Mănăstirea Râșca.
Potrivit documentelor, viața monahală nu s-a oprit subit la ctitoria lui Bogdan Voievod, doar că a fost una sporadică. Ultimele informații se pierd în negura vremurilor. Părintele Loghinoaia, cel care slujește la actuala Mănăstire Bogdănești, spune că nu prea există multe informații, dar faptul că aici a fost una din primele ctitorii voievodale din Țara Moldovei e o pagină importantă din istoria neamului.
Acum două decenii, la 1994, Mănăstirea Bogdănești reintră în circuitul spiritual. Pe lângă impunătoarea biserică este și un monument dedicat lui Bogdan Voievod, un turn-clopotniță, Aşezământul Creştin Filantropic „Acoperământul Maicii Domnului”etc. Cei mai mulţi pelerini vin aici de Sfântul Ilie (20 iulie,stil nou), când Mănăstirea Bogdăneşti îşi sărbătoreşte hramul, dar şi de Naşterea Maicii Domnului (opt septembrie, stil nou), de cel de-al doilea hram al aşezământului monahal.
Despre acest sfânt locaş şi despre ctitorul său am pomenit în treacăt – Mănăstirea Râşca şi domnitorul Petru Rareş. Despre Mănăstirea Râşca s-au spus până acum puţine lucruri, ea a stat secole la rând într-un con de umbră. A suferit cel mai mult pe timpul năvălirilor barbare. Din toate câte le-am citit, apoi văzând acest sfânt locaș, mi-am spus că este minunea uitată a Ţării de Sus.
… Trec pe sub bolta joasă a unui turn-clopotniță, rămân cu ochii larg deschiși când văd frumoasa și încântătoarea biserică. E biserica lui Petru Rareș, ridicată la 1542. Biserica „Sfântul Nicolae” este una mică, mult mai mică decât altele ridicate de domnitorul Petru Rareș. Fresca exterioară, de altfel executată după moartea ctitorului (1552-1554) e plină de lumină și culori. Aici, la Râșca, impresionează două mari compoziții – Judecata de Apoi și Scara Sfântului Ioan Climax.
În interiorul bisericii ochii mi se opresc la icoanele vechi. Apoi, opresc în fața a două lespezi funerare – a doamnei Anastasia, mama lui Alexandru Lăpușneanu, și a Episcopului Macarie, primul stareț al Mănăstirii Râșca.
Istoria spune că Mănăstire Râșca a trecut prin multe urgii. Totodată, aceasta a fost una de rea faimă, or prin secolul al XVIII-lea, aici a funcționat o închisoare pentru călugării vagabonzi. Plus la asta, după 1800, Mănăstirea Râșca a fost și închisoare politică. Se spune că la 1844, domnitorul Mihail Sturza îl surghiunește pe istoricul Mihail Kogălniceanu. Acesta a stat închis mai bine de șase luni în turnul clopotniței.
Pe o placă de marmură, instalată la 1931, mai citesc despre Mănăstirea Râşca: „În 1921 un groaznic foc a ars acoperișul bisericii, casa de oaspeți și chiliile cu întreaga gospodărie, așa că mănăstirea era amenințată cu pustiirea. Din îndemnul și stăruința I.P.S. Mitropolit Pimen al Moldovei, a fost refăcută prin munca și osârdia călugărilor, ajutați de popor și autorități; terminându-se în timpul domniei M.S. Regelui Carol II, prim ministru fiind Dl. N. Iorga, stareț fiind arhimandritul Paisie Cozma.
În vremea Marelui Război pentru Întregirea Neamului, 1916-1918, călugării din această mănăstire au mers ca infirmieri pe câmpul de luptă pentru îngrijirea răniților, iar chiliile mănăstirei au servit ca spital militar, îngrijit de călugării bătrâni, pentru ca toți, în acele vremuri grele pentru țară, ca buni români, să-și facă datoria”. La Mănăstirea Râşca au mai avut loc lucrări de restaurare între anii 1965-1968 și 1972-1991.
Mănăstirea Râșca se află pe valea râului cu același nume, în comuna Râșca, județul Suceava. Peste 40 de km despart Mănăstirea Râșca de centrul județean (DN2/E85) și alți aproape 275 de km de Chișinău.
Călătoria la perlele spirituale cu pecete domnească nu se încheie aici…
Despre alte perle spirituale cu pecete domnească AICI.
Categorii:Spiritualitate
Eu, călătorul 
Lasă un răspuns